Octavian Goga
Octavian Goga (n. 1 aprilie 1881, Rășinari – d. 7 mai 1938, Ciucea) a fost un poet român, ardelean, de origine aromână, politician de extremă dreaptă, (pro-nazist și anti-semit) și prim-ministrul României din 28 decembrie 1937 până la 11 februarie 1938. Membru al Academiei Române din anul 1920.
Primii ani
Octavian Goga s-a născut la 1 aprilie 1881 în satul Rășinari, de pe versantul nordic al Carpaților, în casa cu nr. 778 de pe Ulița popilor, fiul preotului ortodox Iosif Goga și al soției sale, Aurelia, învățătoare (și colaboratoare în tinerețe la ziarul Telegraful român și la revista Familia). Între anii 1886-1890, Goga a urmat școala primară din satul natal, avându-l învățător pe Moise Frățilă, intelectual patriot, prototipul posibil din poezia Dascălul, așa cum sora sa, Victoria, stinsă de timpuriu, a fost prototipul din Dăscălița. Cea mai mare parte a vacanțelor, așa cum povestește autorul în diverse texte autobiografice, le-a petrecut în satul natal al tatălui său, Crăciunelu de Sus, jud. Alba. Satul se află pe Târnava Mică, astăzi fiind parte a comunei Cetatea de Baltă și circa 20% din familiile din sat poartă numele de Goga. Poetul spunea: „Viața țăranilor de pe delnițele Crăciunelului mi-au fost sursă de inspirație pentru Plugarii și Clăcașii”. În 1890, poetul s-a înscris la liceul de stat din Sibiu (astăzi Liceul Gheorghe Lazăr), ale cărui cursuri l-a urmat până în 1899, când s-a transferat la liceul românesc din Brașov. La absolvirea liceului, în 1900 s-a înscris la Facultatea de Litere și Filosofie a Universității din Budapesta, continuându-și apoi studiile la Berlin și încheindu-le în 1904.
Debutul publicistic
În numărul din 12-24 decembrie (nr. 275, p. 1098) ziarul Tribuna (Sibiu) i-a publicat prima poezie, Atunci și acum, semnată Tavi. Ion Pop-Reteganul de la Revista ilustrată (Bistrița) i-a scris la poșta redacției: „Ai talent, tinere amic, cultivează-l cu diligență, că poți deveni mare. Ziua bună de dimineață se arată. Nu cumva să neglijezi datorințele de studinte”. După aceste încurajări, i se publică pe o jumătate de pagină poezia Nu-i fericire pe pământ. Goga, elev la liceul cu limba de predare maghiară din Sibiu, încă nu împlinise șaptesprezece ani.
Următoarele poezii pe care le-a publicat în revista Familia a lui Iosif Vulcan (Oradea, an XXXIV, 1898, nr. 44, p. 13, noiembrie) și în ziarele Tribuna și Luceafărul (nr. 11, 1 decembrie 1902, nr. 14 – 15, 1 august 1903) au fost semnate, cu precădere, tot Octavian și apoi Nic. Otavă. Abia la 15 septembrie 1903 a semnat, în Luceafărul, prima poezie (Sfârșit de septembrie), cu numele Octavian Goga.
La 1 iulie 1902 a apărut la Budapesta revista Luceafărul, publicație pentru cultura națională și unitatea politică a românilor din Transilvania, unde Goga și-a publicat majoritatea poeziilor. Înființarea revistei s-a datorat studenților români care activau la Budapesta, în cadrul Societății „Petru Maior”: Al. Ciura, semnatarul articolului „În loc de program” din primul număr, Octavian Goga, cel care, în 1933, va afirma că titlul revistei „era înrudit cu starea sufletească și cu conștiința literară din acele vremi”. Majoritatea creațiilor incluse de Goga în volumul Poezii (1905), au apărut în Luceafărul, în paginile căreia poetul s-a afirmat ca talent literar autentic.
În 1904, a apărut în Luceafărul (an III, nr. 4, 15 februarie, p. 91 – 92) cunoscuta poezie Oltul, și în nr. 7, din 10 aprilie, p. 151, poezia Dăscălița, semnate Nic. Otavă, iar în 1905, poeziile: Plugarii, Lăutarul, Dascălul, Rugăciune și Clăcașii.
Aprecieri critice referitoare la debutul editorial
Octavian Goga a intrat în publicistica literară, cu mențiuni onorabile din partea lui Ilarie Chendi, Sextil Pușcariu, Nicolae Iorga, Ion Gorun, Vasile Goldiș, Eugen Lovinescu.
În 1905 a apărut la Budapesta volumul Poezii, reeditat apoi de editura Minerva , la București, în 1907 și la Sibiu, în 1910. După acest debut editorial, „adevărat eveniment literar”, poetul a intrat tot mai mult în conștiința opiniei publice. Criticul literar Ion Dodu Bălan aprecia că volumul lui Goga „înseamnă începutul unei noi epoci pentru sufletul nostru românesc”, pentru că „nimeni n-a întrecut la noi vigoarea, puritatea și muzica limbii, bogăția colorilor, originalitatea ideilor, seninătatea concepțiilor, candoarea expresiilor și fondul sănătos național, ce se concentrează în aceste poezii”. Poeziile din acest volum sunt socotite „creațiuni geniale” și cei mai valoroși critici „înțeleg rosturile sociale, naționale și estetice ale acestei apariții în istoria liricii românești”.
După critica din Familia, Iosif Vulcan revine, cu ocazia publicării poeziei Așa a fost să fie, cu aprecierea că Goga este „un talent original inspirat numai de sufletul poporului”, iar poezia, „ un eveniment literar”. Volumul Poezii a fost primit cu entuzism de critici și scriitori.
Titu Maiorescu și-a revizuit într-o bună măsură teoria estetică din 1866 („Politica este un product al rațiunii; poezia este și trebuie să fie un product al fanteziei – altfel nu are material: una, dar, exclude pe cealaltă”). În noțiunea de politică, mentorul Junimii includea și patriotismul „ca element de acțiune politică”, recunoscând până la urmă că:„patriotismul a devenit unul din izvoarele poeziei lui Goga și-l inspiră în modul cel mai firesc. Dovada stă în aducerea și descrierea unor figuri obșinuite din viața poporului, care însă câștigă deodată – pe lângă valoarea și menirea lor normală – o însemnătate, am putea zice o iluminare și strălucire extraordinară, ce nu se poate explica decât din aprinderea luptei pentru apărarea patrimoniului național”.
Alte aprecieri de prețuire au formulat Sextil Pușcariu, I. L. Caragiale, George Coșbuc, Alexandru Vlahuță, Eugen Lovinescu, Barbu Ștefănescu Delavrancea, George Panu. Considerat poet al neamului, pe ambii versanți ai Carpaților, poetul s-a bucurat, la numai 25 de ani, de un prestigiu literar remarcabil.
Activitatea de gazetar
Începuturile ziaristice ale poetului au fost legate de revista Luceafărul, înființată, din inițiativa sa, la 1 iulie 1902, la Budapesta, alături de Al. Ciura și Oct. Tăslăuanu. Goga s-a menținut succesiv, ca redactor responsabil sau director, până în 1912. Apariția revistei Luceafărul s-a confundat în bună măsură cu preocupările și durerile unor tineri studenți, animați de aceleași visuri:
„Revista noastră, ca organ al tinerimii, are menirea de a ne prezenta publicului mai de-aproape, de a stabili apoi o legătură mai strânsă între public și tinerime.” (O. Goga).
Acești tineri ardeleni de la Budapesta știau că au datoria să apere idealurile unei întregi colectivități.
„Cu un asemenea bagaj de idei, mărturisește Goga, s-a fondat revista Luceafărul de la Budapesta la 1902. Vreo patru ani cât am stat acolo și un an la Berlin noi am mers înainte, afirmând ideea unității sufletești”.
Luceafărul a apărut la Budapesta, la 1 iulie 1902, din inițiativa și cu sprijinul material al lui A.P. Bănuț, susținut de un grup de studenți români patrioți. „Era de lipsă și pentru Ardeal, afirma Goga, o revistă literară în ale cărei rânduri să se imprime caracterul local cu toate deosebirile lui de alte părți ale neamului nostru”. Contribuția lui Octavian Goga la ascensiunea Luceafărului a fost imensă: „Octavian Goga, scria Ion Chinezul, a mai scris și la alte reviste, a întemeiat chiar unele; numele lui e legat de Luceafărul.”
Cu activitatea sa în cadrul Asociației transilvănene pentru literatura română și cultura poporului român-Astra, preocupările publicistice s-au intensificat cu trecerea timpului, dezvăluind încă o latură a talentului său literar. Sub conducerea sa a apărut, de la 1 ianuarie 1907, revista Țara noastră, care a înlocuit temporar revista Transilvania. Goga, care a condus efectiv acest săptămânal, a apărut mai întâi cu titlul de redactor, apoi și de proprietar – editor. În primul număr a publicat editorialul intitulat „Către cărturarii noștri”, în care a afirmat că își propune să redacteze:„o gazetă cuminte. O gazetă ridică punte între sufletele cărturarilor și ale țăranilor care o slovesc duminica pe genunchi. Toți cărturarii, care simt în sufletul lor răsunetul datoriei ce cere împlinire, își vor spune cuvântul pe această hârtie, ale cărei foloase vor fi folosul așezământului nostru cultural.” Revista Țara noastră a apărut săptămânal la Sibiu până la 5 decembrie 1909. A reapărut apoi la Cluj (1922 – 1931), având ca director pe Octavian Goga, și apoi la București (1932 – 1938). Numărul din 29 mai 1938 a fost închinat memoriei întemeietorului său, decedat la 7 mai.
Până la declanșarea primului război, Goga s-a impus ca ziarist strălucit prin articolele publicate în revista Țara noastră, ziarul Epoca, Adevărul, revista Flacăra și revista România, proza sa jurnalistică fiind comparabilă, stilistic și tematic, cu a celei eminesciene. Articolele i s-au apropiat de valoarea operei unui prozator de vocație. Scrierile în proză (cuprinse în volumul Precursori) au fost fie discursuri ținute în ședințele Academiei, fie cuvântări aniversare sau pur și simplu omagii aduse unor personalități ori prieteni ai scriitorului. Considerate piese antologice într-o posibilă istorie a portretului, T. Vianu l-a dedicat un semnificativ capitol în Arta prozatorilor români.
Goga și-a axat publicistica pe problemle „românismului” (originea românilor, continuitatea neîntreruptă în vatra de formare a poporului român, ideea unităților tuturor românilor, idealul unirii într-un stat național, lupta împotriva asupririi austro-ungare). Prin revista Luceafărul a reușit să-și întărească legăturile culturale cu România, spre unirea politică de mai târziu. Și revista Țara Noastră, axată pe ideologia lui Goga, și-a întărit legătura cu oamenii de la sate, fiindu-le sfătuitor, dar și un factor capabil să le rezolve nevoile spirituale și materiale.
Activitatea de dramaturg
Deși puțin numeroasă, inegală și aflată sub nivelul realizărilor din poezie, dramaturgia lui Goga, mai ales prin Domnul notar, (publicată la editura Institutului de Arte Grafice din București), a fost un reper urmat mai târziu. Premiera piesei a avut loc la Teatrul Național din București, la 14 februarie 1914. Piesa analizează repercursiunile pe care le au în relațiile de familie și în poziția din obștea satului tranzacțiile și concesiile făcute de anumiți indivizi, ca rezultat al politicii de atragere a unor elemente românești în sistemul de deznaționalizare și oprimare a românilor. Acțiunea se petrece într-un sat ardelean (Lunca) de la începutul secolului, aflat sub dominație habsburgică. Revolta în timpul căreia a fost sancționat renegatul Traian Văleanu, a restituit dramei individuale adevăratele dimensiuni sociale. Notarul, ca și candidatul Blezu, erau uneltele dominației străine. La alegeri, dorințelor obștii li s-a opus coaliția renegaților, bazându-se pe forța coercitivă (jandarmii) și pe elementele descalificate (Mitruță), chiar pe infractori de drept comun (Hopârtean).
Prin Meșterul Manole, reprezentată în 1927 și publicată în 1928, Goga a încercat să adapteze vechiului mit la drama psihologică, reabilitând artistic vechea intrigă a timpului conjugal prin dezvoltarea și examinarea motivațiilor erotice. Personajul principal era un artist, cinic, fermecător, călător înveterat, mare amator de experiențe erotice pasagere.
Goga a lăsat, sub formă de proiect, și două piese într-un act (Sonata lunei și Lupul), sceneta Fruntașul, un articol dialogat din 1911 și traducerea Tragedia omului de Madách Imre.
Activitatea de traducător
Adversar al politicii guvernelor maghiare, Goga a fost, în același timp, un prieten adevărat al marilor scriitori ai literaturii maghiare clasice și moderne. A studiat încă din anii de liceu de la Sibiu și apoi ca student, la Universitatea din Budapesta, opera lui Petőfi și Imre Madách, s-a bucurat de prietenia celor mai de seamă scriitori maghiari ai timpului și a fost legat de Ady Endre. Madách l-a atras pe Goga din tinerețe, primele încercări de traducere din Tragedia omului datând din anii de școală. După câteva tablouri și scene din Tragedie, publicate în Luceafărul în (1903) sau în Țara noastră (1909), apariția Tragediei omului în volum în traducerea lui Goga s-a produs în 1934, primită ca „o strălucită creație poetică având aceeași valoare ca și originalul”. A doua ediție românească (1940) a apărut revăzută de autor.
Tudor Vianu scria că Memento mori și Tragedia omului sunt „poeme ale omenirii văzute prin speranțele, înfrângerile și luptele popoarelor”. G. Călinescu a observat că traducerea lui Goga e făcută într-o românească ce se apropie de perfecțiunea și frumusețea limbii lui Eminescu: „E limba de și chiar stilul lui Eminescu potrivit vremii noastre și e tocmai interesant să se vadă un poet clasic care izbutește să fie plastic prin vorbe, pentru ureche, nu prin colorism”.
Activitatea politică
Activitatea literară a lui Octavian Goga a fost dublată de o susținută activitate politică-socială. Goga a devenit, la începutul secolului al XX-lea, mesager al tuturor aspirațiilor naționaliste susținute de românii transilvăneni.
În septembrie 1906, Goga a fost ales secretar literar al Asociației transilvană pentru literatura română și cultura poporului român (ASTRA), urmând ca, împreună cu Octavian C. Tăslăuanu, să politizeze activitățile celui mai important așezământ cultural din Transilvania. Prin articole publicate în revista Țara noastră, a adoptat o poziție critică față de exploatarea la care erau supuși țăranii din România și față de guvernanții de atunci. Ca o consecință a acestor atitudini curajoase, Goga a fost deținut în iarna anului 1911 timp de o lună în penitenciarul din Seghedin, unde a fost vizitat de Caragiale, care a protestat în articolul „Situație penibilă” împotriva arestării. După doi ani, în 1911, Goga a fost din nou arestat la Seghedin.
După izbucnirea primului război mondial, Goga s-a stabilit în România, continuând de acolo cu tenacitate lupta pentru eliberarea Transilvaniei și pentru desăvârșirea unității statale. S-a lansat într-o amplă campanie publicistică în ziarele Adevărul și Epoca, pentru lămurirea opiniei publice din România asupra situației fraților de peste Carpați, supuși la persecuții. A semnat, alături de Octavian Tăslăuanu, Onisifor Ghibu și Sebastian Bornemisza, scrisoarea ziariștilor ardeleni refugiați în România (Epoca, 15 iunie 1915), cu scopul de a continua activitatea publicistică în vederea eliberării Transilvaniei.
La 14 decembrie 1914 s-a desfășurat Congresul extraordinar al Ligii Culturale (președinte V. Lucaciu, vicepreședinte: Barbu Ștefănescu Delavrancea, secretar: Nicolae Iorga). Goga era membru al comitetului, ca reprezentant al Transilvaniei.
La întrunirea organizată de Liga politică a tuturor românilor, la București, în ziua de 15 februarie 1915, declara:
„Pentru jertfa de mâine am trecut granița, să venim în Țara Românească. Noi ne-am pierdut țara, noi ne-am pierdut patria, dar avem încă capetele noastre. Vi le dăm dumneavoastră, faceți ce vreți cu ele. Ele pot să cadă, Ardealul nu poate cădea”.
Din cauza activității sale politice în România, guvernul de la Budapesta i-a intentat lui Goga – ca cetățean austro-ungar – un proces de înaltă trădare, fiind condamnat la moarte în contumacie. S-a înrolat în armata română și a luptat ca soldat, în Dobrogea. La încetarea ostilităților și semnarea păcii de la București, Goga a fost nevoit să părăsească România, plecând în Franța. În vara anului 1918 s-a constituit la Paris Consiliul național al unității române, forum de presiune asupra marilor puteri pentru obținerea unității statale românești. La începutul anului 1919, Goga s-a reîntors în România reîntregită.
Prim ministru al României – (28 decembrie 1937 – 10 februarie 1938),
Guvernul prezidat de Goga (28 decembrie 1937 – 10 februarie 1938), demis după 44 de zile, a fost creat de Partidul Național Creștin rezultat din fuziunea la 14 iulie 1935 la Iași a Ligii Apărării Național Creștine (condusă de Alexandru C. Cuza) și a Partidului Național Agrar (condus de Goga).
Alegerea la Academia Română
Prin acordarea la 21 martie 1906 a premiului „Năsturel Herescu” pentru volumul de debut, creația poetică a lui Octavian Goga a primit consacrarea Academiei Române. Raportul[18] către plenul Academiei Române, pentru premierea volumului Poezii a fost prezentat în februarie 1906 de Titu Maiorescu.
În 1920, Goga a fost ales membru al Academiei, discursul de recepție fiind intitulat Coșbuc. În 1924, poetul a primit Premiul Național de poezieși premiul Mihail Sadoveanu pentru proză.